„Tu te-ai născut la Haimanale,
Dar ai plecat demult de-acas;
Te-ai dus, maestre Caragiale,
Şi haimanalele-au rămas…”
(epigramă, Marian Cioacă)
Ziua (când vezi realitatea cu ochii deschişi) cu noaptea (când încerci să te ascunzi sub adevăr) leagă ore scurse inutil, inoportune, deplasate, în vacarmul neobişnuit al existenţei noastre care rânjeşte ironic de noi.În timp ce trestii gânditoare, cu două picioare, conştiinţă şi destin, chin ascuns prin ridurile feţelor, ţopăie pin stresul cotidian într-un mod inconştient, bizar, divagând spre prostie eu îmi întorc privirea în urmă, spre trecut, spre umorul-sursă lipsit de hidosul beat de azi. Ziua mă înstrăinez de lumea de azi, în care nu mă mai pot recunoaşte şi pe care nu o înţeleg iar noaptea vine lungă, plictisitoare şi …, ca un traznet, îmi e dor de Caragiale. În jurul lui pluteşte într-o stare infinit valabilă perspectiva comică care mă revigorează, îmi descreţeşte sufletul prizonier al acestei societăţi muribunde, decapitată de moral prin politică strâmbă şi sărăcie alimentată de presă, televiziune şi radio. (Mă contrazic dacă afirm că românul ciuleşte urechile la un banc prostesc auzit la radio şi, contrar, cască în timpul unui interviu al dirijorului Konrad von Abel care a cunoscut geniul maestrului Sergiu Celibidache… şi despre care vorbeşte cu patimă, cu toate că este de alt sânge? ). Românul din anii 2000 dă uitării adevăratul frumos – comediile, tragediile nemuritoare din antichitate care îţi smulg fără să vrei lacrimile, poemele cu versuri lungi – în vreme ce, după 30 ianuarie, când ne apropiem de aniversarea geniului eminescian şi de cea a lui Caragiale, mai aud pocnitori pe stradă, rămase de la Revelion, mai văd câte un turmentat căzut sub mahmureala iluzorie şi încă mai rămân sub impresia copleşitoare că o sărbătoare poate deveni uneori aproape hidoasă dacă prin ea trec ca fantome golani, huligani, aurolaci, haimanale etc. Ca săgetată am găsit o scuză: duc cu mine, cu siguranţă melancolia bolnavă a celui care vrea o schimbare cu finalitate, cu ţinte notate optim, cu deviza “Fapte, nu vorbe!…”. Încerc să înţeleg ce mi-a provocat „dorul de Caragiale“. S-a schimbat, oare, prea mult lumea din jur fără ca eu să-mi dau seama? Am îmbătrânit eu prea tare la doar 34 de ani şi elevii mei de la clasă nu m-au revigorat prin simplul fapt că nu îl mai simt pe Caragiale aşa cum mi-aş dori eu? Mă deranjează o hărmălăie sub care nu se afla, mă tem, nimic? E prea evidentă absenţa celor „şapte ani de-acasă“ în societatea românească de azi? Mă surprinde că n-am auzit din partea nici unui oficial (preşedinte, premier, miniştri, parlamentari) nici un gând serios, nici o investiţie în literatură, în educația copiilor noștri, doar o horcăială, o neputinţă ascunsă sub ghearele lui “NU ştiu… Du-te la…!” sau “Lasă, că la noi merge ş’aşa…!”? Mă supără că am ajuns să judecăm şi noi – exclusiv – in termenii falşi ai sărăciei “NU am… Nu te pot ajuta…” continuând, normal, să maimuţărim tot ce la europeni, la americani li se pare firesc? Mă agasează, oare, că sărbătorile nu mai sunt o stare, ci o agitaţie isterică? şi că ne urăm „Sărbători fericite !“ având despre fericire un soi de obligaţie socială? Se zice că un popor are destin cât timp mai crede în “ceva”. Cel care a zis asta se gândea, cu certitudine, la valori. In ce „ceva“ mai credem noi azi? Aş vrea să găsesc scuze si nu găsesc decât explicaţii. Sau invers. Ca să rezum, lumea lui Caragiale mi se pare mai mult decât simpatică. Mi se pare aproape un paradis pierdut. De ce-or fi râzând unii de ea? De ce-or fi comparând-o cu ce se petrece azi? Ce legătură are Caţavencu, să zicem, o canalie amuzantă la urma urmei, cu canaliile actuale? Şi cui îi arde de râs dacă urmăreşte, cât de cât atent, ce se întâmplă cu libertatea noastră pierdută fără dreptul de a fi recăpătată? In clipa aceasta, nu mă mai interesează lipsa de respect. Am citit într-un articol online că la statuia din faţa Teatrului Naţional, care-l reprezintă pe Caragiale, numai capul e al lui Caragiale…trupul e al lui Lenin. Rămas în atelier cu un „Lenin“ care nu interesa (sau nu mai interesa), sculptorul a taiat capul lui Lenin şi-a pus pe umerii lui capul lui Caragiale, operaţie care se făcea frecvent în Roma veche când împăraţii îşi aşezau chipul pe statui decapitate. Nu are relevanţă. Caragiale va rămâne miraculosul “Al matale, Caragiale….”. Ce importanţă ar avea pe ce structură este aşezat capul lui Caragiale? Ştiu doar că în lumea lui Caragiale nici un personaj nu te scoate din minţi sau te sufocă. E foarte distractiv să-l asculţi pe Farfuridi vorbind despre Europa … şi Brânzovenescu … ce ramoliţi încântători!), pe inegalabilul Agamiţa sporovăind despre cum a întors-o el „cu politica“, pe Trahanache invocând „enteresul ţării“ sau pe Tipătescu zicând „Zoe, fii bărbată“. Toţi au haz. Te binedispun. Şi… nu o dată ci de fiecare dată când răsfoieşti drama societăţii rizibile de atunci în rândurile din O scrisoare pierdută , Conu Leonida față cu reacțiunea, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului. Cu cine i-am putea asemui azi pe aceşti cavalerii ai râsului? Rică Venturiano sau Ipingescu şi jupân Dumitrache cu „sfânta Constituţiune“. Sau cu câtă încredere de sine citeşte presa conu’ Leonida „ca să vază cum mai merge ţara“… şi veţi accepta, sper, că lumea lui Caragiale e de-a dreptul idilică în comparaţie cu cea în care trăim azi fără a râde cu lacrimi, de fapt fără a râde deloc. Trăiesc monoton într-un colţ din Moldova care pare să fie mai pur decât Bucureştiul de mahala a zilelor noastre dar, totuşi, îmi lipseşte dezinvoltura „caraghiozilor“ lui Caragiale şi nici nu mă copleşeşte umorul lui ci mă iradiază şi îmi dă curajul de a străbate cu nesimţire uneori integrarea în societate. N-aş fi, deci, temperamentală, omul cel mai potrivit pentru a mă da în vânt după autorul care şi-a batut joc, în unele lucrări de eseistică, de poporul român – venerabilul Patapievici. Şi poate că, în general, oamenii au oarecare greutăţi în a-l gusta pe „ultimul ocupant fanariot“, cum l-au numit contemporanii, pe Caragiale. Are limba prea ascuţită, veninoasă, acidă şi nu iartă dacă ceea ce vede e bun de aşternut pe hârtie. Cum ar fi fost să trăim în lumea lăbărţată a lui Caragiale în care îţi apare în cale doar un cetăţean turmentat, de ieri şi nu o mie de orice clasă socială, de azi ? Ce dor îmi e să umblu în lumea lui Caragiale pe care unii o ponegresc asemuind-o cu cea de azi, fără să mijească ochii spre a observa două deosebiri esenţiale: la drept vorbind, şi „cetateanul turmentat“ e încuiat în trecut, demodat…Şi, apoi, azi, de la teatru, dacă nu-ţi place spectacolul, dacă ai nesimţire, te furişezi fără aţi ridica pălăria şi ieşi în timp ce viaţa nu te oblojeşte cu cea de-a doua şansă căpătată…
Mihaela Taranu, profesor limba română, Școala Gimnazială Gura Văii, Racova
