Unirea moldovenilor de dincolo de Prut cu ţara lor mamă, este un act firesc şi normal într-o lume civilizată, lipsită de interese obscure. Din păcate noi nu am ajuns să trăim încă, într-o asemenea lume. Dacă unirea germanilor, precum şi a vietnamezilor a constituit o necesitate categorică şi necondiţionată pentru întregirea naţională, în cazul Republici Moldova, unirea cu ţara mama este o necesitate istorică, o reparaţie ce trebuie făcută poporului român. Numai cel de sus ne poate spune de ce ne-a aşezat într-o răscruce de drumuri Europene ce a coincis cu interesele celor trei imperii. Fiecare dintre acestea şi-au satisfăcut poftele, smulgând în decursul timpului câte o suprafată din teritoriul deţinut de acest popor. Ce s-a întâmplat în 1812 a fost o tâlhărie din partea ambelor imperii, rus şi otoman, precum şi a negociatorului francez, care a făcut cărţile în favoarea imperiului rus, făcând posibilă oferire de către otomani drept despăgubire de război pe lângă Bugeac şi partea răsăriteană a voievodatului Moldovei. Teritoriu care nu a aparţinut imperiului otoman. Imperiu care a recunoscut şi garantat printr-un tratat semnat, integritatea Moldovei. Cunoaştem ce s-a întâmplat în decursul celor 106 de ani cu acest teritoriu şi populaţia de aici, după ce Basarabia extinsă a devenit gubernie. A avut loc un întreg proces de rusificare, un aflux de populaţie pestriţată mai ales la oraşe. Cu toate măsurile draconice luate de imperiul ţarist, inclusiv deportarea unei populaţii numeroase de origine rusă in această regiune moldovenească, limba română a fost de neclintit, imposibil de sugrumat, deşi s-a impus în administraţie şi şcoli, ca limbă de circulaţie limba rusă. Dacă astăzi există un argument solid care poate sta la baza unificării dintre cele două ţări române, acest argument îl reprezintă limba română ca mijloc de comunicare de două mii de ani într-un procent majoritar pe meleagurile moldovene. Recunoaşterea recentă a acestui fapt este un prim pas de normalitate şi de ce nu spre unificare. Ea se poate face cu multă inteligenţă şi iscusinţă. Operaţiunea asta trebuie lăsată pe mâinile celor care se pricep, au expertiză în domeniu şi nu pe mâna unor politicieni vanitoşi, grăbiţi, cu aburi sub chelie, îngâmfaţi şi plini de sine, ce cred că lumea fără sprijinul lor s-ar prăbuşi. Suntem sătui de astfel de politicieni care ne-au dus pe marginea prăpastiei în primul şi al doilea război mondial. Şi acum dar şi atunci am avut agitaţi care ne-au băgat ţara în datorii împovărătoare. Asţăzi în împrumuturi usturătoare la Banca Internaţională, iar în trecut ne-au băgat în despăgubiri de războaie pierdute înainte de a intra în luptă. Şi de ce să nu o spunem, că poate datorită lor am pierdut atunci Basarabia extinsă. Păi analizând cu atenţie gafele făcute de Carol II şi Antonescu în cazul Basarabiei, după ultimatumul din 26 iunie 1940, dacă nu s-ar fi produs aceste gafe, poate că lucrurile ar fi stat altfel la Conferinţa de Pace de la Paris din 47. Chiar dacă ultimatumul a fost acceptat de către Consiliul de coroană cu o majoritate de 20 –6 pentru cedare şi nu pentru rezistenţă, măsura luată a fost realistă. Pentru că lucrurile erau mult mai grave, iar rezistenţa nu rezolva nimic în acel moment. Era nevoie să câştigăm timp, întrucât Axa ne anunţase că nu ne poate ajuta cu nimic atunci. Eram singuri în această intersecţie de interese. Atât Tătărescu cât şi Argentoianu au gândit bine fără sentimentalisme, însă au procedat prost alături de Carol II, răspunzând în scris la ultimatumul înmânat de Molotov, dând curs afirmativ solicitărilor. Acest răspuns trimis în scris a însemnat o recunoaştere de facto a dreptului solicitat de sovietici. Intrarea într-o corespondenţă cu sovieticii pe această temă, după părerea mea, a fost o gafă de care ruşii au profitat din plin. Un agresor care-ţi mai cere să-i răspunzi în scris, trebuie să-ţi dea de gândit. Când vrea să ocupe cu forţa, intră şi ocupă. Nu trebuie să-ţi mai ceară şi acceptul. Şi dacă îl cere şi i-l dai, renunţi la dreptul acela. Pe teren diplomatic Molotov s-a dovedit a fi un meseriaşi în acest domeniu, recunăscut internaţional. Acest răspuns afirmativ a fost utilizat ca argument de natură juridică în cadrul Conferinţei de pace de la Paris din 1947. Neintrarea în corespondenţă cu sovieticii pe tema ultimatumului, dădea posibilitatea părţii române să conteste actul de agresiune, de ocupare cu forţa a teritoriilor Basarabiei şi Bucovinei de nord. Demersul lor putea fi blamat pentru încălcarea normelor internaţionale. Mai mult de atât, Antonescu după recucerirea teritoriilor ocupate de ruşi, face şi el o gafă de proporţii, emiţând un decret de preluare a acestor teritorii în regim de ocupaţie cu o administraţie provizorie, rămânând ca statutul lor să se clarifice după terminarea războiul cu ruşii. Gafă după gafă, ceea ce a făcut să le ridice din nou la plasă ruşilor. Toate argumentele de natură juridică ridicate de delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris din 1947 au fost răsturnate de aceste documente furnizate de noi. Se vorbeşte foarte puţin despre aceste lucruri, iar istorici acordă puţin spaţiu analizei insuccesului de la Conferinţa de pace de la Paris. De ce ? Pentru că noi avem dreptul să ştim cine ne-a hotărât soarta. Cu totul diferit s-au petrecut lucrurile în 1918. Neratificarea de către Parlament şi nepromulgarea de către Ferdinat a tratatului de pace încheiat de germanii cu guvernul Marghiloman la Bucureşti în 1918, a dat posibilitatea ca numai după şase luni înţelegerile să fie anulate, să intrăm iar în război cu Puterile Centrale şi în final să participăm la masa cu bucate. Astfel s-a recunoscut unirea Transilvaniei cu România şi parţial cu Basarabia, ruşii neparticipând la tratat. Însă şi aici momentul unirii Basarabiei cu ţara, nu a fost bine pregătit. Chiar s-a greşit în opinia mea şi a altora, pentru că în locul intervenţiei armatei române din 10 ianuarie 1918 la cererea Sfatului Ţării din Moldova pentru a restabili ordinea, trebuia găsită o altă soluţie. Intrarea trupelor române pe teritoriul Basarabiei înainte de a se declara independenţa Republicii Democrate Moldovene şi unirea cu România prin Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918, a dat prilejul Sovietelor să considere demersul autorităţilor moldovene ca fiind o uneltire, o înscenare a forţelor imperialiste. Astfel că Basarabia nu se numără printre teritoriile cedate de Uniunea Sovietică de bună voie în perioada 1917-1921, fiind singurul teritoriu nerecunoscând oficial că a fost pierdut. De aceea intrarea armatei române în Basarabia a născut motivul pe care s-a sprijinit cererea lui Molotov în 1939 de restituire a Basarabiei. Unirea Basarabiei cu ţara în martie 1918, desigur că a reprezentat un act reparatoriu. Însă trebuie să acceptăm că actul de unire a fost insuficient pregătit. Că s-a greşit intrând cu trupele în Moldova, întrucât contextul ne era favorabil oricum, pentru că recunoaşterea urma să vină ca şi în cazul celorlalte teritorii, cum de fapt s-a întâmplat cu Transilvania care s-a unit cu ţara fără praf de puşcă. Graba se pare că a stricat treaba. Deşi tratatul din 1920 a fost ratificat de Eranţa, Anglia, şi Italia, din punct de vedere juridic tratatul nu ne putea da Basarabia deoarece Sovieticii nu a participat la tratat, fapt recunoscut şi de Titulescu. Iată de ce unele demersuri sunt extrem de importante şi nu trebuie lăsate mai ales astăzi pe mâna unor matrafoxaţi, ca să folosesc o metaforă des utilizată în ultima vreme. Eforturile care se fac în ultima perioadă şi de occident pentru integrarea Moldovei în Uniunea Europeană, de ce să nu o spunem că trădează şi alte interese care exced chiar politicile celor două ţări. Este un interes european şi la scară mult mai mare, de a împinge graniţa europeană cât mai mult către Federaţia Rusă. Faptul că Ucraina a amânat aderarea la Uniune, explică încrâncenarea la care s-a ajuns, în ciuda unei linişti aparente. De altfel şi eforturile ce se fac de ambele părţi pe toate canalele, de a câştiga supremaţia pe acest continent, ne confirmă faptul că unirea nu va fi uşoară. Însuşi populaţia din regiune se pare că nu este pregătită în majoritatea ei să adere spre vest. Atât în Ucraina cât şi în Moldova populaţia rusofonă care se opune, este destul de mare. Poate nu se fac suficiente eforturi de a convinge. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece atâta vreme cât nici pe noi avantajele aderării nu ne-au copleşit. Cert este că un demers important care vine în sprijinul unificării s-a produs. Recunoaşterea de către Curtea Constituţională a limbi române ca limbă oficială de comunicare în Republica Moldova este un prim pas. După aderarea Moldovei în Uniunea Europeană, unirea celor două ţări se va face negreşit.
Col.(r) Nour Constantin
