Ne naştem printr-un chin şi ne stingem la capătul puterilor – dare-ar Domnul să fie cât mai târziu! Îmbătrânim din prima secundă însă ne bucurăm că avem emoţii, cuvinte să le exprimăm şi încă cui să le transmitem. Au trecut sărbători şi anul acesta şi ne pregătim să păşim peste altele intrând într-un nou an în care misterul secundelor trăite nu vor mai rămâne decât amintiri ce ne vor îndulci inima mai târziu. Dar, nu totul e searbăd, nu e totul lipsit de sens şi învăţăm din toate. Astăzi, ceea ce e trist e că nu mai aştept atât de aprig Crăciunul… Nu mai ţin postul, spre ruşinea mea, considerând posturile din copilărie un canon. Totuşi, ador oalele trântite şi foiala din bucătărie pentru bucatele pregătite pentru cele trei zile sfinte, aştept musafiri, dar…Am învăţat, şi nu uit, de la mama, preoteasă şi de la tata, preot, că sărbătoare nu înseamnă chiuială şi beţie, ci familie pe care am închis-o în cercul celor 15 suflete din casa părintească – împrăştiate după 2000 care încotro – care visau noapte de noapte la un viitor. Pentru noi, mulţi şi săraci, masa de Crăciun era ceva fabulos. Cea mai delicioasă prăjitură erau turtele – scutecele, cum le ziceam noi. Tata ne spunea mereu să le facem subţiri ca bumbacul în care a fost învelit Iisus. Mă gândesc la vorba lui şi încep , în Ajunul Crăciunului din 2013, să întind aluatul care pare să mă asculte aşa cum o făcea şi odinioară. Răsucesc cu spor coca moale şi săracă din făină, apă şi sare şi apar scutece fine, transparente care, pe plita încinsă se umplu de bule şi se ridică în aer aroma pânii coapte. Acum, ca de fiecare dată de când nu mai petrec Crăciunul acasă, miroase a ceva, a casă plină de copii care, trosc! mai rup câte o bucată de turtă şi o crănţănesc cu poftă, cu toate că ştiu că mai poate ateriza şi câte o palmă de la noi, bucătarii. Când spărgeam nucile să le facem meji, mâncam pe ascuns câte unul cu pâine – era dulce, amărui, sărăţel – fantastic! Până să îi zdrobim cu sucitorul pe masă mai dispăreau câţiva şi, Cristina, sora mai mare, ne mai aducea o găletuşă cu nuci : „Hai, mai spargeţi! Nu vă mai săturaţi odată!”. Şi apoi, după ce înmuiam turtele în siropul cu mult rom şi coji de portocală şi lămâie mai ciuguleam cu poftă marginile. Cum erau? Lipicioase şi nu ne săturam niciodată… Făceam totul într-o singură cameră ca să ne fie cald. Ăştia mici de tot, 3-5 ani, stăteau cuminţi la desene animate. Cei mai măricei – şotii de-ale lor. Soba era aşezată într-o parte a camerei şi avea puţin spaţiu până la perete, cât să încapă mititeii pe acolo, la prinsa. În acea cămăruţă mişunau 13 copii, cu preocupări diferite, după vârstă. În aceste zile nu mai era oală care să aibă mâncare de post şi ciuguleam ce apucam, dar nu ne înfruptam, nu ştiu cu ce putere de la Dumnezeu. Scrijelele din cartofi, pe plită dispăreau de crude. Aveam cartofi…tata, săracul, schimba toamna cereale pe o tonă de cartofi. Dar, ce te saturi aşa? Rămâneam de cele mai multe ori singuri. Tata, preot şi mama, preoteasă plecau cu Ajunul Crăciunului şi veneau seara târziu. Noi ne imaginam cum ar trebui să arate şi masa noastră de Crăciun şi făceam ce puteam. Nu ne ieşeau toate bunătăţurile aşa cum plănuiam să le întindem pe rafturile reci ale beciului, dar eram admiratori înfocaţi ai platourilor de salată boeuf pe care le ornam deocheat, cu ce apucam şi ne lăudam când ajungea tata. Nu lipsea niciodată tortul – mereu strâmb, mai tot timpul prea dulce, uneori însiropat, alteori uscat – dar abia aşteptam să se sfârşească postul interminabil ca să-l zăpăcim cu linguriţele. Plutea un miracol… Era ceva sfânt… Era o magie pe care o caut astăzi şi nu o mai găsesc. Poate pentru că nu mai ţin posturile; poate pentru că nu mai spăl vasele cu cenuşă ca să nu fiu înfruptată; poate pentru că nu mă mai împărtăşesc; poate pentru că nu mai particip la pregătirea porcului care ne umplea cămara cu cârnaţi iuţi de mâncam o mămăligă întreagă ca să nu ne mai usture limba –„Ca să facem economie, femeie!” îl mai auzeam pe tata. Ţin minte că unii fraţi, care chiar nu puteau face nici o trebuşoară ca să ne ajute într-ale bucătăriei – cei mai domoli la muncă , în general – plecau cu colindul. Nu îmi aduc aminte dacă aveau sau nu şosete, sau dacă hainele atârnate pe ei, purtate şi de cei mai mari, făceau faţă frigului de decembrie. Ce mai conta! Se aciuau pe la uşi, cântau „O, ce veste minunată!”, colind învăţat la biserică şi se întorceau degeraţi şi cu mai mulţi bănuţi decât alţii, că de! erau copiii popii. Se dezmorţeau pe lângă sobă şi, tiptil, o tuleau iarăşi. Sor-mea mai mare îi mai certa, dar se lua cu treaba şi uita de ei. Îi mai prindea seara cu câte un ghiont: „Ce ţi-am spus…”. Dacă, pe drum, dădeau ochii cu tata şi cu mama, care îi ştiau acasă, se ascundeau după copaci până dispăreau şi se opreau pe unde rămâneau porţile deschise. Unde e vraja Crăciunului, nu ştiu! Copiii nu mai merg cu colindul pentru că porţile sunt închise… Puţini bătrâni mai lasă poarta deschisă: „Lasă-i, moşnege, să intre, poate la anu’…” . Aşa mă gândesc şi eu: „Poate la anu’…” prin elevii mei, prin copiii mei voi trezi această minune – Crăciunul.
Prof. Mihaela Ţăranu, Şcoala Gimnazială Letea Veche
