De la efectul placebo la motivele pentru care căscăm, unele fenomene nu au încă o explicaţie universal acceptată de cercetători. Iată care sunt misterele pe care oamenii de ştiinţă nu le pot încă rezolva.
De ce căscăm?
Căscatul este un act reflex motor involuntar, întâlnit atât la oameni, cât şi la unele animale. Cercetările arată că reflexul este „contagios”, conform testelor, probabilitatea ca o persoană să caşte creşte nu numai atunci când observă alţi oameni, sau chiar animale, făcând acelaşi lucru, dar şi dacă citeşte sau se gândeşte la această acţiune, relatează Business Insider.
Deşi oamenii de ştiinţă au propus numeroase teorii pentru a explica motivele pentru care căscăm şi de ce acest reflex pare să fie „contagios”, niciuna dintre ele nu este unanim acceptată.
Primele studii indicau faptul că reflexul ar fi un răspuns la nivelul crescut de dioxid de carbon din sânge, atunci când corpul are nevoie de un aport de oxigen, care ar justifica inspiraţia profundă, sau de eliminarea dioxidului de carbon, printr-o expiraţie puternică. Experimentele ulterioare au demonstrat însă că mediile cu un nivel scăzut de dioxid de carbon sau administrarea de oxigen subiecţilor nu influenţează nevoia de a căsca.
Cea mai recentă teorie susţine că rolul căscatului ar fi termo-reglator. Mai exact, temperatura ridicată, care apare natural în condiţii de oboseală, suprasolicitarea sau trecerea dintr-o stare în alta duce la încetinirea proceselor cerebrale. Inspiraţia puternică, urmată de expiraţie duce la răcirea creierului şi reglarea temperaturii. Totuşi, se pare că oamenii cască mai rar în mediile cu temperaturi ridicate, contrar presupunerilor anterioare.
Fantomele
Fantomele sunt menţionate într-o formă sau alta încă din timpul vechilor culturi din Mesopotamia sau din vremea Egiptului Antic, dar forma lor cea mai cunoscută astăzi, de spirite îmbrăcate în cearşafuri ori cămăşi largi, albe, a fost introdusă abia în secolul al XIX-lea. În prezent, stafiile sunt considerate personaje de ficţiune ori legende urbane, cercetătorii nerecunoscându-le existenţa. Totuşi, 48% dintre americani cred în existenţa lor, procentul femeilor fiind chiar mai mare, 56%, iar conform unui sondaj realizat de CBS, una din cinci persoane susţine că a văzut sau a simţit prezenţa unei fiinţe paranormale.
Teoriile propuse de oamenii de ştiinţă pentru a explica numărul mare de evenimente de acest gen variază. Unii dau vina pe infrasunete, zgomote care au o frecvenţă redusă şi nu pot fi percepute de urechea umană. Aceastea pot fi emise chiar de furtuni care se apropie ori de aparatele electrocasnice, iar vibraţiile pe care le provoacă dau o stare de disconfort psihic. O altă explicaţie ar fi că zonele mai reci din clădirile vechi, asociate cu prezenţa unor spirite, sunt cauzate, de fapt, de curenţii de aer, iar unele studii afirmă că halucinaţiile vizuale şi auditive ar fi urmarea unor intoxicaţii minore cu monoxid de carbon.
Déjà vu (n.r. deja văzut, în limba franceză) este un fenomen descris de o puternică senzaţie că un eveniment sau o experienţă care se derulează a mai fost experimentată, în acelaşi fel, în trecut, fie că acest lucru s-a întâmplat sau nu. Deşi fenomenul a fost studiat intesiv încă de la începutul secolului trecut, oamenii de ştiinţă nu au ajuns încă la o concluzie care să explice, fără echivoc, motivele declanşării acestui fenomen. Senzaţia de déjà vu pare să fie extrem de comună, între 31% şi 96% dintre adulţi raportând că au trăit-o cel puţin o dată în viaţă.
Oamenii de ştiinţă au încercat să găsească o legătură între bolile psihice şi fenomenul de déjà vu şi au studiat, în special, pacienţii schizofrenici sau pe cei cu tulburări disociative de identitate. Studiile nu au fost însă conclusive, nefiind găsită nicio corelaţie între problemele psihice şi incidenţa fenomenului. Alte teste au demonstrat că unele tratamente medicamentoase sporesc probabilitatea declanşării senzaţiei de déjà vu, dar substanţele respective nu pot fi singura cauză a fenomenului, care are loc şi la persoane care nu urmează niciun fel de tratament. O altă posibilă explicaţie ar fi că senzaţia apare la persoane care se află într-un loc sau o situaţie nouă, care seamănă cu o experienţă deja trăită, pe care nu şi-o amintesc imediat. Contrastul dintre sentimentul de noutate şi cel de familiaritate ar putea să fie cauza fenomenului.
Bigfoot
Bigfoot, cunoscut şi ca Sasquatch, în America de Nord, Yeren, în China şi Mongolia, Yowie, în Australia, ori Yeti, Abominabilul Om al Zăpezilor, în munţii Himalaya, este un presupus animal umanoid, biped, mai înalt decât majoritatea oamenilor şi acoperit de blană. Existenţa acestuia nu a fost dovedită, iar oamenii de ştiinţă tind să creadă că mitul lui Bigfoot este bazat pe folclor, identificări eronate şi farse elaborate. Scepticii spun însă că absenţa dovezilor nu este neapărat o dovadă a absenţei animalului.
Comunitatea ştiinţifică nu ia în considerare posibilitatea existenţei lui Bigfoot, în principal din cauza lipsei dovezilor care să susţină supravieţuirea unui animal preistoric de asemenea dimensiuni, dar şi pentru că majoritatea întâlnirilor raportate s-au petrecut în zone cu un climat temperat şi nu la tropice, acolo unde trăiesc celelalte primate. Numărul celor care susţin că au văzut animalul este destul de mare, iar cercetătorilor care exclud posibilitatea existenţei acestuia li se cer explicaţii. Una dintre principalele teorii propuse este că cele mai multe dintre întâlnirile raportate sunt, de fapt, farse. O altă variantă ar fi că oamenii chiar văd o creatură, însă o identifică eronat ca fiind Bigfoot. De obicei sunt confundaţi cu primata uriaşă urşii, câinii sau chiar alţi oameni.
Placebo este un medicament sau o substanţă inactivă utilizată pentru a-i face plăcere pacientului, ori ca element de control în experimente. Efectul cu acelaşi nume constă în îmbunătăţirea observabilă care se resimte asupra simptomelor sau a stării de sănătate, care nu se datorează unui tratament real, a cărui eficienţă este demonstrată. Concret, dacă un pacient crede cu adevărat în eficienţa unui remediu, de multe ori, acesta va funcţiona, deşi nu conţine nicio substanţă activă. Denumirea efectului este derivată din forma de viitor a verbului latin placeo (n.r. a plăcea, în limba latină), având sensul de „voi plăcea”, „voi fi plăcut (cuiva)”.
Oamenii de ştiinţă nu se pun de acord nici măcar în legătură cu existenţa acestuia. Unii dintre ei indică faptul că nu există dovezi clare care să susţină rezultatele efectului, beneficiile aplicându-se unui număr mic de pacienţi şi, aparent, aleatoriu. Chiar dacă rezultatele nu sunt generale şi rata de succes este necunoscută, cercetătorii recunosc faptul că există situaţii în care medicamentele inactive îmbunătăţesc starea de sănătate a indivizilor. Modul în care corpul se vindecă doar prin puterea sugestiei, rămâne, în continuare, un mister.
Sursa: www.mediafax.ro
