În fiecare an, la 30 ianuarie, Biserica noastră face pomenire Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, care ocupă un loc de preţuire deosebită în evlavia creştinilor drept-măritori.
y
Fiecare sfânt ierarh are, de fapt şi o zi separată de pomenire: Sfântul Vasile la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie la 25 ianuarie şi Sfântul Ioan la 13 noiembrie. Cum se explică, atunci, această cinstire într-o zi comună? Pentru răspuns apelăm la Proloage, o carte care cuprinde vieţile şi anumite învăţături ale sfinţilor ortodocşi, scrise într-o frumoasă şi liturgică limbă românească, datorată şi ostenelii ultimei diortosiri săvârşite de regretatul părinte Benedict Ghiuş (1904-1990):
„Pe vremea lui Alexios Comnenul, împăratul Bizanţului (1081-1118), erau creştini care-l socoteau pe Vasile mai mare între cei Trei Ierarhi, ca unul care, ca nimeni altul, a unit cuvântul său cu fapta. Alţii, coborându-l pe acesta şi pe Ioan, îl socoteau fruntaş pe Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru mulţimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cât şi pentru puterea şi adâncimea gândului. Alţii, în sfârşit, dădeau întâietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai meşter în cuvânt decât toţi şi îndemnător la aspră pocăinţă. Şi neînţelegerea ajunsese atât de mare, încât creştinii se împărţiseră în cete, care se duşmăneau între ele… . Dar sfinţii n-au răbdat o ruptură ca aceasta. Drept aceea, s-au arătat ei în vedenie, mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui episcop înţelept, care păstorea în acea vreme în cetatea Evhaitelor, anume Ioan, grăindu-i aşa: După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu avem. Fiecare dintre noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Precum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Uneşte-ne, dar, făcându-ne praznic într-o singură zi… . Şi ascultând porunca, acest minunat bărbat al Bisericii, Ioan al Evhaitelor, a rânduit pomenirea lor laolaltă, la 30 ianuarie…”.
Iată, aşadar, iubiţi credincioşi, buna rânduire a lui Dumnezeu, să-i cinstim în aceeaşi zi pe cei a căror viaţă şi osteneală este mult asemănătoare: toţi trei s-au născut şi au crescut în familii deosebit de evlavioase, toţi au studiat la şcoli înalte ale vremii, toţi s-au învrednicit să slujească Biserica în calitate de arhierei. În familii au beneficiat mai ales de educaţia exemplară a mamelor: Emilia (Sfântul Vasile), Nona (Sfîntul Grigorie) şi Antuza (Sfîntul Ioan), care, cu o stăruinţă titanică şi-au îndemnat fiii să nu se lase „furaţi” de ademenirile filosofice ale şcolilor păgâne, ci să se întoarcă în sânul Bisericii pentru a o sluji, cu toate că unii profesori păgâni au fost recomandaţi chiar de ele (de exemplu, Libaniu a fost ales de Antuza, pentru educaţia lui Ioan). Şi aşa s-a întâmplat.
Cu toate că toţi trei au învăţat la cei mai renumiţi dascăli şi filosofi ai vremii, ca Libaniu, Proheresiu, Himeriu, Andragaţiu etc., care ar fi fost fericiţi să-i lase urmaşi la catedre, ei n-au părăsit nici o clipă Biserica, ci au pus în slujba ei tot ce acumulaseră în şcolile cele înalte, încreştinând totodată mare parte din învăţăturile dobândite. Este semnificativă, în acest sens, mărturisirea plină de regret a lui Libaniu din Antiohia, rostită pe patul de moarte. Întrebat pe cine ar dori să lase urmaş la catedră, a spus: „Aş fi dorit să-l las pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creştinii…”. Tot el, însă, aflând despre virtuţile Antuzei şi influenţa-i benefică asupra fiului, a exclamat plin de admiraţie: „Ce femei extraordinare au aceşti creştini!”.
De altfel, în timpul studiilor la Atena, Vasile şi Grigorie, erau „porecliţi” creştini de către colegii lor, care erau de alte religii, după cum mărturiseşte însuşi Grigorie: „Fiecare om are o poreclă, fie moştenită de la părinţi, fie căpătată după faptele şi ocupaţia lui; pentru noi, lucrul şi numele cel mai de seamă era să fim şi să ne numească ceilalţi creştini”.
Întorşi în patrie, cei trei a fost chemaţi şi rânduiţi în scurtă vreme în slujirea preoţească, iar apoi în cea arhierească: Vasile la Cezareea Capadociei, Grigorie şi Ioan la Constantinopol. Cu regret notăm că spaţiul limitat al cuvântului nostru nu îngăduie a vorbi pe larg despre faptele şi scrisul lor. Cei interesaţi le pot afla, însă, din bogăţia de cărţi şi traduceri în româneşte, multe dintre ele apărute după anul jertfelnic 1989.
Cu toate acestea, redăm pentru fiecare măcar un scurt fragment din ceea ce au scris, pentru a ne forma o cât de mică imagine despre adânca lor cugetare, totodată ca despre ei să vorbească şi ei înşişi.
Sfântul Chiril al Alexandriei zice în acest sens: „Dacă nu putem mânca toate fructele dint-o livadă bogată, oare nu vom gusta măcar câteva spre a ne astâmpăra foamea? Sau dacă nu putem bea toată apa dintr-un izvor curat, nu vom lua atât cât sa ne potolim setea? Sau dacă nu putem privi direct toată strălucirea soarelui, nu ne vom lăsa încălziţi măcar de o rază a lui?…”.
Aşa şi în cazul operelor Sfinţilor Trei Ierarhi. Vom gusta măcar puţin acum, în nădejdea unei hrăniri ulterioare mai abundente.
Iată, bunăoară, ce spune Sfântul Vasile despre dragoste: „Drept aceea, fraţilor, nimic să nu cinstiţi mai mult decât dragostea. Că mult greşim, în toate zilele, în toate vremurile, ceasurile şi nopţile. Ce vom folosi, fiilor, măcar de am dobândi toată lumea, iar mântuitoarea dragoste nu o vom avea? Şi ce ar folosi de ar avea cineva o masă mare, ca să ospăteze împăraţi şi domni şi ar găti toate bunătăţile, iar bucatele nu ar avea sare? Oare ar putea cineva să mănânce din masa aceea? Şi nu numai că a gătit toate acele bunătăţi în zadar, dar se va simţi şi ruşinat faţă de cei chemaţi… . Dragostea este sarea tuturor bunătăţilor! Ea şi pe Fiul lui Dumnezeu din cer la noi L-a pogorât. Pentru dragoste împărăţia lui Dumnezeu s-a propovăduit. Prin ea pustietăţile s-au prefăcut în nişte cetăţi, iar pescarii s-au înţelepţit. Ea munţii şi peşterile le-a umplut de cântări. Ea a învăţat pe bărbaţi şi femei să umble pe calea cea strâmtă şi cu greutăţi…” (Cuvânt despre moarte, din „Proloage”).
