Crizele epileptice reprezintă tulburări periodice ale activităţii electrice a creierului, care conduc la disfuncţii cerebrale temporare. Pentru desfăşurarea normală a funcţiilor cerebrale este necesar ca impulsurile electrice să se descarce într-o manieră ordonată, organizată şi coordonată.
Prin intermediul impulsurilor nervoase se realizează comunicarea între creier şi măduva spinării, nervi şi muşchi, precum şi între diferitele arii cerebrale. Atunci când impulsurile nervoase sunt descărcate anormal se poate produce o criză.
Aproximativ 2% dintre persoanele adulte prezintă o criză la un moment dat în cursul vieţii. În două treimi dintre cazuri criza este unică. De cele mai multe ori crizele epileptice debutează în prima parte a copilăriei sau târziu la vârsta adultă. Termenul de „criză” este preferat faţă de termenul „epilepsie” deoarece se consideră în mod incorect că în epilepsie există leziuni cerebrale sau tendinţa pacienţilor de a fi violenţi.
Crizele care debutează înainte de vârsta de 2 ani sunt cauzate de obicei de febră înaltă sau de boli metabolice, cum ar fi concentraţii anormale ale glucozei sanguine, calciului, magneziului, vitaminei B6 sau sodiului. În cazul în care crizele sunt recurente, acestea sunt probabil cauzate de o boală cerebrală ereditară (cum este cazul în epilepsia nocturnă de lob frontal, care se transmite autozomal dominant). Multe boli convulsive care debutează între 2 şi 14 ani nu au o cauză cunoscută. Crizele care debutează după 25 de ani pot fi cauzate de leziuni structurale cerebrale, cum sunt cele produse de un traumatism cranian, de un accident vascular cerebral sau de o tumoră. Însă la aproximativ jumătate din persoanele care aparţin acestui grup de vârstă cauza este necunoscută. Când nu se poate identifica nici o cauză crizele sunt denumite idiopatice.
Persoanele cu boală epileptică au risc crescut de a avea o criză atunci când sunt supuse unui stres fizic sau emoţional intens, sau când nu dorm suficient. Stimulii puternici care irită creierul – cum ar fi leziunile, anumite medicamente, deficitul de somn, infecţiile, febra, scăderea concentraţiei sanguine a oxigenului, sau scăderea concentraţiei sanguine a glucozei – pot declanşa o criză indiferent dacă persoana respectivă suferă de o boală convulsivă sau nu. Aceste crize sunt cunoscute sub denumirea de „crize provocate”. Evitarea acestor stimuli poate contribui la prevenirea crizelor.
Rareori, crizele sunt declanşate de sunete repetitive, de lumini intermitente, de jocurile video sau chiar de atingerea anumitor părţi ale corpului. Această boală este denumită epilepsie reflexă.
La aproximativ 20% dintre persoanele care au o boală convulsivă crizele sunt precedate de senzaţii olfactive, gustative sau vizuale neobişnuite, sau de o senzaţie intensă care indică debutul unei crize (aură). De obicei aura se asociază cu o senzaţie neplăcută, cum ar fi mirosul de gunoi care arde sau de carne putrezită.
Aproape toate crizele au durată relativ redusă, între câteva secunde şi câteva minute. Majoritatea durează între 2 şi 5 minute. Atunci când criza încetează persoana poate prezenta dureri de cap, dureri musculare, senzaţii neobişnuite, confuzie şi oboseală profundă. Aceste urmări sunt denumite efecte postictale. La anumite persoane o parte a corpului este slăbită, iar starea de slăbiciune persistă mai mult timp decât criza (o situaţie denumită paralizie Todd). Majoritatea persoanelor care au boală epileptică arată şi se comportă normal între crize şi pot duce o viaţă normală.
Simptome
Simptomele variază în funcţie de aria cerebrală afectată de descărcările electrice anormale. De exemplu, dacă anomaliile electrice se produc în aria care controlează mirosul (localizată în profunzimea lobului temporal), atunci persoana poate percepe o senzaţie olfactivă intensă, plăcută sau neplăcută. Dacă anomalia este localizată într-o altă arie a lobului temporal, atunci pacientul poate percepe o senzaţie de deja vu, în care locuri necunoscute par foarte familiare. Dacă descărcările anormale afectează lobul frontal, atunci pacientul poate deveni incapabil să vorbească. Dacă sunt afectate arii întinse, atunci se pot produce convulsii musculare (contracţii neregulate şi spasme musculare, de obicei la nivelul întregului corp). Alte simptome includ amorţirea sau furnicături într-o anumită regiune a corpului, perioade scurte de alterare a stării de conştienţă (de exemplu, somnolenţă), pierderea conştienţei, confuzie şi pierderea controlului sfincterian (incontinenţă).
Simptomele variză în funcţie de amploarea crizei: parţială (afectează numai o arie cerebrală) sau generalizată (afectează arii cerebrale întinse, localizate la nivelul ambelor emisfere cerebrale). Crizele parţiale pot fi simple (persoana este complet conştientă şi percepe mediul înconjurător) sau complexe (starea de conştienţă este alterată, însă conştinţa nu este complet pierdută). Crizele parţiale pot fi crize parţiale simple, crize parţiale complexe şi epilepsie parţială continuă. Crizele generalizate produc pierderea cunoştinţei şi mişcări anormale, care de obicei debutează imediat. Pierderea cunoştinţei poate fi de scurtă durată sau prelungită. Crizele generalizate pot fi crize tonico-clonice, epilepsie generalizată primară, crize de absenţă, crize atone, crize mioclonice şi status epileptic.
Aproximativ 70% dintre persoanele afectate au numai un singur tip de criză. Restul au două sau mai multe tipuri. De exemplu, copiii cu epilepsie mioclonică juvenilă pot prezenta şi crize tonico-clonice şi crize de absenţă pe lângă crizele mioclonice, care de obicei implică membrele superioare.
Tratament
Atunci când cauza poate fi identificată şi eliminată, nu este necesar nici un alt tratament. De exemplu, dacă o criză a fost declanşată de scăderea nivelului sanguin al glucozei (hipoglicemie), atunci se administrează glucoză pentru a creşte glicemia şi apoi este tratată boala care a cauzat hipoglicemie. Alte cauze tratabile sunt tumorile, infecţiile şi concentaţiile sanguine anormale ale sodiului.
Pentru a reduce riscul de repetare a crizelor poate fi necesară administrarea de anticonvulsivante. Aceste medicamente nu sunt prescrise de obicei persoanelor care au avut numai o singură criză generalizată a cărei cauză nu a fost identificată. Însă tratamentul este necesar la pacienţii care au prezentat mai mult de o criză, cu excepţia situaţiilor în care cauza a fost identificată şi tratată complet.
Anticonvulsivantele pot preveni în totalitate crizele convulsive la peste jumătate dintre persoanele care primesc acest tratament şi reduc semnificativ frecvenţa crizelor la încă o treime dintre pacienţi. Eficacitatea acestor medicamente este uşor mai redusă la pacienţii cu crize de absenţă. Jumătate dintre pacienţii care răspund la anticonvulsivantele pot în final întrerupe tratamentul fără a mai avea alte crize. Însă la 10-20% din persoanele cu boală epileptică administrarea de anticonvulsivante nu ajută la prevenirea crizelor.
Nu există nici un medicament a cărui administrare să poată controla toate tipurile de crize. La majoritatea oamenilor crizele pot fi controlate prin administrarea unui singur medicament. Dacă acestea reapar se încearcă alte medicamente. Poate dura câteva luni până când se identifică agentul terapeutic eficace pentru o anumită persoană. Unii pacienţi trebuie să ia mai multe medicamente pentru a obţine un răspuns terapeutic satisfăcător.
La femeile care au boală epileptică şi care sunt însărcinate, administrarea unui anticonvulsivant creşte riscul de avort sau de naştere a unui copil cu malformaţii congenitale. Însă întreruperea tratamentului poate avea consecinţe mai dăunătoare atât pentru mamă, cât şi pentru făt.
Deoarece status epilepticus este o urgenţă medicală, se administrează cât mai curând posibil doze mari din unul sau mai multe anticonvulsivante. În timpul crizelor prelungite se iau măsuri pentru prevenirea leziunilor.
Anticonvulsivantele, cu toate că sunt foarte eficace, pot avea efecte secundare. Multe dintre ele cauzează somnolenţă, iar uneori – în mod paradoxal – cauzează hiperactivitate la copii. Se efectuează periodic analize sanguine pentru a stabili dacă anticonvulsivantul afectează rinichii, ficatul sau celulele sanguine. Pacienţii care primesc anticonvulsivante ar trebui să cunoască efectele secundare posibile ale acestora şi ar trebui să discute cu medicul atunci când apar manifestări ale reacţiilor adverse.
Doza de agent anticonvulsivant este critică. Cea mai bună doză este doza cea mai mică eficace, deci cea care previne toate crizele şi care are cele mai puţine efecte secundare. Medicii îi întreabă pe pacienţi despre efectele secundare, iar apoi ajustează doza dacă acest lucru este necesar. Uneori se măsoară şi concentraţia sanguină a medicamentului. Anticonvulsivantele ar trebui luate exact aşa cum este menţionat în reţeta medicală. În timpul tratamentului nu ar trebui să se ia nici un alt medicament fără autorizare din partea medicului sau farmacistului, deoarece numeroase medicamente modifică concentraţia sanguină a anticonvulsivului. Persoanele care primesc un astfel de tratament ar trebui să meargă în mod regulat la medic pentru reglarea dozei şi ar trebui întotdeauna să aibă la ele un bileţel (sau o brăţară) pe care să scrie tipul de boală epileptică de care suferă şi tratamentul pe care îl urmează în prezent.
Se recomandă efectuarea unui program regulat de activitate fizică, precum şi implicare în diferite activităţi sociale. Însă persoanele cu boală epileptică sunt nevoite să realizeze unele modificări ale stilului de viaţă. De exemplu, nu ar trebui să consume băuturi alcoolice. Nu ar trebui să se angajeze în activităţi în care pierderea bruscă a cunoştinţei poate conduce la leziuni grave. Nu ar trebui să înoate singure sau să folosească diferite scule şi maşinării. În majoritatea statelor este interzis prin lege ca persoanele cu boală epileptică să conducă, cu excepţia situaţiilor în care nu au mai avut nici o criză în ultimele 6-12 luni.
Un membru al familiei sau un prieten apropiat ar trebui instruit astfel încât să poată acorda ajutor în cazul producerii unei crize. Nu ar trebui să se încerce introducerea unui obiect – cum ar fi o lingură – în gura pacientului cu scopul de a proteja limba acestuia, deoarece aceste încercări pot face mai mult rău decât bine. Se pot produce leziuni ale dinţilor sau pacientul îl poate muşca neintenţionat pe cel care acordă ajutor (atunci când muşchii maseteri se contractă). Este important a se proteja pacientul faţă de căderi, a se descheia hainele acestuia la gât, iar sub cap să i se pună o pernă. Persoanele care îşi pierd cunoştinţa ar trebui întoarse pe o parte, astfel încât să poată respira mai uşor. Indivizii care tocmai au avut o criză nu ar trebui lăsaţi singuri până când se trezesc complet şi se pot deplasa normal. Medicul ar trebui contactat cât mai repede.
În situaţiile în care crizele nu pot fi controlate cu nici un medicament sau dacă efectele secundare ale tratamentului nu pot fi tolerate, se poate încerca o intervenţie chirurgicală pe creier. Când se poate stabili că boala este cauzată de o anomalie structurală cerebrală (cum ar fi prezenţa de ţesut fibros) localizată într-o arie restrânsă, îndepărtarea chirurgicală a regiunii respective poate elimina crizele complet sau poate reduce severitatea şi frecvenţa acestora. Secţionarea chirurgicală a fibrelor nervoase care unesc cele două emisfere cerebrale (corpul calos) poate fi de ajutor la persoanele la care crizele sunt generate de mai multe arii cerebrale sau la care activitatea electrică anormală se răspândeşte către alte arii cerebrale foarte rapid. Această procedură nu are de obicei efecte secundare apreciabile. După operaţie, în cazul multor persoane este necesară continuarea administrării de anticonvulsivante.
Stimularea electrică a nervului vag (nervul cranian X) poate reduce numărul crizelor parţiale cu o treime. Se consideră că nervul vag are conexiuni indirecte cu arii cerebrale implicate frecvent în producerea crizelor. Sub clavicula stângă a pacientului se implantează un dispozitiv care arată ca un pacemaker cardiac şi care se conectează cu nervul vag prin intermediul unui fir plasat sub piele. Dispozitivul este uşor proeminent sub tegument. Operaţia se efectuează în ambulatoriu şi durează între 1 şi 2 ore. Când persoanele cu un astfel de dispozitiv simt că urmează să aibă o criză, acestea pornesc dispozitivul cu ajutorul unui magnet. La unii pacienţi stimularea nervului vag previne crizele sau reduce frecvenţa şi severitatea acestora. Stimularea nervului vag se foloseşte şi în asociere cu administrarea de anticonvulsivante. Efectele secundare includ răguşeală, tuse şi dobândirea unei voci mai profunde.
Spasmele infantile şi convulsiile febrile
Spasmele infantile şi convulsiile febrile apar aproape exclusiv la copii. În cazul spasmelor infantile (crizele sub formă de temenele) manifestările sunt următoarele: un copil care stă întins pe spate se ridică brusc şi îşi îndoaie membrele superioare, se apleacă spre anterior cu capul şi cu trunchiul şi îşi îndreaptă picioarele. Durata unui astfel de spasm este de numai câteva secunde, dar ele pot să apară de mai multe ori în cursul unei zile. De obicei sunt întâlnite la copiii mai mici de 3 ani. În multe situaţii, spasmele evoluează către un alt tip de boală epileptică. La majoritatea copiilor cu spasme infantile funcţiile neurologice se dezvoltă lent, fiind prezent retardul mintal. De obicei aceste spasme se tratează prin administrarea de hormon adrenocorticotrop (ACTH) sau a unui medicament corticosteroid. Anticonvulsivantele nu sunt eficace în oprirea spasmelor; beneficii minime pot fi însă obţinute atunci când se administrează clonazepam şi nitrazepam
Crizele febrile (convulsiile febrile) sunt crize declanşate de febră. Acestea apar la aproximativ 4% dintre copiii cu vârste cuprinse între 6 luni şi 5 ani, însă sunt întâlnite cel mai frecvent la copiii cu vârste între 9 şi 20 de luni. Convulsiile febrile au agregare familială. Majoritatea copiilor care prezintă astfel de crize au numai un singur episod convulsiv, iar majoritatea crizelor durează mai puţin de 15 minute. Crizele febrile pot fi simple sau complexe. În cazul crizelor febrile simple tot corpul copilului se contractă spasmodic (în cazul unei crize generalizate) mai puţin de 15 minute. În cazul crizelor febrile complexe convulsiile durează peste 15 minute, este afectată numai o jumătate a corpului (în cazul crizelor parţiale) timp de peste 15 minute, sau se produc cel puţin 2 crize în decurs de 24 de ore. Copiii cu crize febrile complexe au o probabilitate uşor mai mare de a deyvolta boală epileptică în cursul vieţii.
Sursa: www.csid.ro
