DEPRESIA – boala cu o mie de feţe

Va depăşi, în curând, cancerul şi bolile cardiovasculare, devenind cea mai gravă şi răspândită suferinţă omenească. O scăpare există, totuşi: să recunoaştem depresia, sub măştile inofensive pe care le poartă –

Nu există un singur tip de depresie. For­mele şi gradele de intensitate ale acestei afecţiuni se deosebesc mult între ele. Efec­tiv, fiecare caz este individual şi necesită o tera­pie personalizată în mod corespunzător.

Depresivii au însă în comun o schimbare de dis­poziţie: ei se simt descurajaţi, melancolici, cu un mare gol lăuntric – şi la toate acestea se adaugă adesea şi anumite suferinţe fizice. Medicii diag­nosti­chează cam de două ori mai multe tulburări depresive la femei, decât la bărbaţi. În parte cel pu­ţin, aceasta se explică şi prin faptul că femeile sunt mai dispuse să vorbească despre starea lor de spirit şi oscilaţiile ei. Vârstnicii nu dezvoltă depresii mai des decât persoanele mature de vârstă medie, unele studii dovedesc chiar contrariul.

În funcţie de numărul şi de intensitatea simpto­melor, medicii definesc trei tipuri de depresie: uşoa­ră, de intensitate moderată şi severă. Cu o depresie uşoară se poate face faţă încă destul de bine acti­vităţilor cotidiene, pe când în cazul uneia moderate, capacitatea pacientului de a-şi rezolva treburile de rutină este deja limitată în mod vizibil. Iar bolnavii cu depresie severă nu reuşesc câteodată nici măcar să se ridice din pat.

De regulă, tulburările depresive evoluează în faze cu durata de câteva luni, care se pot însă pre­lungi şi de-a lungul unor ani. Iar persoanele care suferă de această boală au, în general, mai mult de un episod depresiv în decursul vieţii.

DEPRESIA UNIPOLARĂ
O tristeţe fără sfârşit

Aceasta se consideră a fi cea mai frecventă for­mă a afecţiunii de care vorbim. Ea se caracte­rizează prin apariţia uneia sau mai multor faze de tristeţe patologică, ce durează minimum două săp­tămâni. Simptomele principale sunt deznădejdea, lipsa de interes pentru ceea ce se petrece în jur şi stările de epuizare, la care se adaugă tulburările de conduită alimentară şi de somn, apatia, dar şi diminuarea capacităţii de concentrare, agitaţia şi gândurile de suicid.

TULBURAREA BIPOLARĂ
Stări de surescitare

Potrivit definiţiei clasice, cei afectaţi de această tulburare au, pe lângă perioadele de melancolie, şi unele maniacale. În fazele maniacale, bolnavii sunt euforici, extrovertiţi sau irascibili. Printre alte ca­rac­teristici se regăsesc stima de sine exagerată, hi­per­activitatea şi comportamentul extravagant. Sunt posibile, de asemenea, şi dispoziţiile labile sau apa­riţia simultană a unor simptome mania­cale şi depresive, de exemplu o nelinişte accentuată, în condiţiile unui tonus afec­tiv scăzut.
Unii specialişti sunt de părere că deli­mitarea netă operată între cele două as­pecte ale bolii ar fi depăşită. În opinia lor, tulburarea bipolară reprezintă, de fapt, o formă agravată a depresiei unipolare.

DISTIMIA
Depresia cronică

Această manifestare mai uşoară a tristeţii patologice este o dispoziţie depresivă cronică, ce persistă minimum doi ani, adesea mult mai mult. Suferinzii se simt inconfortabil, sunt nemulţumiţi şi melancolici, însă reuşesc să-şi gestioneze bine viaţa de zi cu zi.

DEPRESIA SEZONIERĂ
Lipsa soarelui

Mai ales în regiunile nordice, numeroase persoa­ne suferă de acest tip de depresie, în lunile de toam­nă şi iarnă, când lumina oferită de soare în cursul zilei se împuţinează.

PSIHOZA LEHUZIEI
Depresia post-natală

La scurt timp după naştere, multe femei ma­nifestă o puternică instabilitate emoţională şi sunt deprimate. În unele cazuri, această indispoziţie ia am­ploare, transformându-se într-o depresie post-natală. Simptomele se deosebesc foarte puţin de cele ale melancoliei clinice.

ANXIETATEA GENERALIZATĂ
Nervozitate permanentă

Bolnavii se tem de orice situaţii în care i-ar pu­tea pune viaţa. Frica lor nu se leagă de un eveni­ment anume. Nervozitatea permanentă, senzaţiile de ameţeală şi neplăcerile abdominale reprezintă alte caracteristici ale acestei afecţiuni, socotită în prezent ca fiind un stadiu premergător al depresiei.

COMORBIDITATEA
Depresie plus o boală

Tulburările depresive pot fi prezente la o per­soa­nă concomitent cu alte afecţiuni. Astfel de patologii însoţitoare sunt, de pildă, diabetul sau bolile dege­nerative ale sistemului nervos, ca demenţa sau Par­kinsonul. De asemenea, unii indivizi devin depre­sivi după ce au suferit un infarct. Printre comorbi­dităţile psihice se numără dependenţele de droguri, alcool, sex etc. şi anxietatea. În toate aceste cazuri, este important ca depresia să fie tratată independent, iar nu minimalizată, ca un fenomen secundar.

Un cuvânt despre sindromul burnout

În pofida unor simptome asemănătoare, cum sunt epuizarea extremă, descurajarea şi scăderea ca­pacităţii de muncă, sindromul burnout nu este totuna cu depresia. El nu constituie propriu-zis o afecţiune, ci un proces declanşat de stresul cronic, care poate duce la o stare de oboseală perpetuă, diverse su­ferinţe fizice şi eventual – însă nu obli­ga­toriu – me­lancolie.

Care sunt cauzele depresiei?

Depresia nu este numai o problemă a creierului, ea afectează organismul în întregime. De aceea, e în general dificil să-i atribuim o singură cauză. A atras totuşi atenţia faptul că 30% dintre persoanele depresive care participau la un studiu au declarat că, înainte de a se îmbolnăvi, se confruntaseră cu un eveniment solicitant sau profund perturbator. A­ces­ta ar putea fi stresul profesional cronic, senti­mentul de a fi depăşit de obligaţiile de la locul de mun­că ori de treburile gospodăreşti, dar şi un diag­nostic de cancer sau pierderea unui om apropiat.
Şi experienţele traumatizante din copilărie, ca lipsa de afecţiune şi abuzul, pot lăsa în suflet urme de neşters, care, ulterior, peste ani, sporesc riscul de depresie ori anxietate. Unii ajung la o tulburare emo­ţională, în urma unui eveniment ce ar trebui să fie mai degrabă îmbucurător, cum ar fi aducerea pe lume a unui copil, o promovare la serviciu sau retragerea la pensie.

Însă nu toţi cei ce se află la un moment dat în îm­prejurări similare dezvoltă o depresie. Explicaţia trebuie căutată, printre altele, şi în istoria personală a fiecăruia. Ce conflicte au avut de soluţionat în trecut? Ce rol şi-au asumat în acel context? Oamenii care au avut de luptat cândva cu probleme în faţa că­rora s-au simţit neajutoraţi vor reacţiona cu aceeaşi resemnare şi neputinţă la situaţiile solici­tante intervenite mai târziu în viaţa lor: este un fel de proces de învăţare viciat, care poate da naştere unor simptome de depresie.

Şi materialul genetic are însemnătatea lui. Pre­dispoziţia pentru dezvoltarea unui depresii este ere­ditară, după cum o demonstrează familiile în care ca­zurile de tulburări depresive se repetă la mai mulţi membri. O altă sursă de dezechilibru psihic sunt modificările biologice, de exemplu, cele surve­nite după o sarcină, la pubertate sau înainte de me­nopauză. Depresia sezonieră provine din prezenţa insuficientă a luminii solare, de care depinde se­creţia de melatonină, hormonul somnului. În mod normal, aceasta este mai abundentă noaptea decât în intervalul diurn. Dar, întrucât toamna şi iarna, cerul se acoperă cu un strat gros de nori şi zilele sunt cenuşii, nivelul melatoninei rămâne ridicat şi pe timpul rezervat stării de veghe, încât oamenii cu tendinţe depresive devin apatici şi somnoroşi. De asemenea, cercetătorii studiază în prezent efectul florei intestinale asupra psihicului uman. Ei au con­statat că bacteriile din intestin generează transmi­ţători chimici care, odată ajunşi în creier, influen­ţează procesele afective.

Simptome

Când tristeţea nu se dă dusă

Există o particularitate pe care o regăsim în toate formele de depresie: tristeţea profundă, care nu se mai dă dusă.
Pacienţii îşi subapreciază propria persoană şi cred că realizările din viaţa lor sunt lipsite de va­loare, se consideră inutili, îşi atribuie vini imaginare şi nu mai aşteaptă nimic bun de la viitor. Cei mai mulţi suferă de tulburări de reactivitate: unii nu se mai opresc din plâns, iar alţii împietresc emoţional, recunosc că nu mai au sentimente, că nu mai simt milă, că se simt vinovaţi pentru lucruri pe care nu le-au făcut.

Tipică pentru depresivi este tristeţea de dimineaţă. O stare de apatie, care se limpezeşte de-a lungul zilei. Unii depresivi sunt dimineaţa, după spălat, atât de istoviţi, încât se vâră din nou în pat. Par mereu adânciţi în gânduri, se îndepărtează de fa­milie şi prieteni, îşi pierd intere­sul faţă de relaţia intimă cu partenerul, hobby-urile nu-i mai atrag. Cei apropiaţi nu înţeleg această schimbare de atitu­dine şi le-o reproşează, de multe ori se ajunge la cer­turi, în urma cărora depresivii devin şi mai re­trac­tili. Unii din ei sunt agitaţi şi anxioşi, incapabili să se concentreze, confuzi şi atât de uituci, încât comportamentul lor poate induce în eroare medicul, îndemnându-l să diagnosticheze un (inexistent) în­ceput de demenţă. Apar şi suferinţele fizice, creşte sensibilitatea la durere, dispare pofta de mâncare, se dereglează digestia, eventual cânta­rul arată câte­va kilograme în plus. Mulţi bolnavi au şi probleme cu somnul. Adorm greu, se zvârcolesc noaptea în pat, se trezesc dimineaţa foarte devreme, deşi sin­gurul lucru pe care şi-l doresc este să doar­mă. Tul­burările de somn sunt un simptom grav, care indică debutul unei depresii.

Este necesar ca simptomele precoce ale unei tul­burări depresive să fie luate în serios şi investigate. Cine are un somn neodihnitor de o bună bucată de vre­me, cine despică la nesfârşit firul în patru, în loc să acţioneze, sau îşi pierde treptat stima de sine, ar trebui să poarte o discuţie cu medicul despre toate acestea.

Diagnosticare

Sondajele arată că doar jumătate din cazurile de depresie sunt diagnosticate. Primul ajutor vine, de obicei, de la medicul de familie, cu condiţia ca sufe­rindul să-i vorbească deschis despre problemele lui, despre instabilitatea sentimentală, despre starea de apatie, căci altfel va pleca acasă doar cu o reţetă pen­­tru analgezice ori somnifere şi cauza suferinţei va rămâne nedescoperită.

Pentru a identifica o de­pre­sie, medicul de familie are la îndemână un ches­tionar scurt şi simplu, dar foarte eficient, compus din numai două întrebări:
1. În luna trecută v-aţi simţit adesea trist, des­curajat, îngrijorat sau lipsit de speranţă?.
2. În luna trecută v-au bucurat mai puţin acele lucruri care în mod obişnuit vă făceau plăcere?

96% dintre depresivi răspund afirmativ la am­bele întrebări. Din păcate, testul este prea puţin folosit de medici. Ei trebuie însă şi să excludă posi­bilitatea unei afecţiuni organice, aşa cum ar fi o disfuncţie tiroidiană. Importante sunt rezultatele unor investigaţii precise ca: RMN, tomografie, EKG, eventual analize de laborator. O depresie uşoa­ră poate fi diagnosticată şi tratată de medicul ge­neralist. Dacă se presupune însă o formă mai gra­vă a bolii, inclusiv un risc de suicid, sau dacă pa­cien­tul nu răspunde la terapia pe care i-a reco­mandat-o, va trebui să-l trimită la un specialist.

Tratamentul depresiei

Având în vedere diversitatea formelor şi varian­telor pe care le îmbracă tulburările depresive, me­dicii se străduiesc să adapteze cât mai precis tera­piile la nevoile individuale ale pacienţilor. Cu ase­menea scheme de tratament personalizate se obţin efecte mai rapide şi mai sigure, afirmă ei. La un episod depresiv uşor, se poate utiliza conceptul nu­mit „stepped care” (asistenţă graduală). Mai întâi, medicul rămâne în expectativă aproximativ 14 zile, pentru a observa dacă simptomele regresează sau nu de la sine. În cazul când ele se menţin sau chiar se agravează, pasul următor va fi o terapie specifică.

Medicaţia psihotropă nu constituie nicidecum o regulă generală, ci mai curând se recurge la ea în funcţie de necesitate. Pacienţii cu depresie de inten­sitate moderată primesc de obicei antidepresive, atunci când suferinţa lor se află în faza acută, iar atenuarea simptomelor reprezintă, într-adevăr, o urgenţă. În tulburările depresive severe, se admi­nis­­trează, după caz, în afară de antidepresivele uzuale, şi antipsihotice, în combinaţie cu unele medica­mente întrebuinţate în mod curent, în tratamentul epilepsiei. La formele uşoare şi moderate ale bolii, pot fi de un real folos preparatele cu extract de sunătoare, acesta fiind singurul remediu de origine vegetală cu acţiune antidepresivă confirmată ştiinţific.

În momentul când bolnavul a ajuns la un oare­care echilibru, se poate începe şi psi­ho­te­rapia. Tre­buie spus că, astăzi, numeroşi spe­cialişti au rezerve faţă de metodele tra­diţio­nale aplicate în forma lor pură, aşa cum au fost ele create cândva de şcolile clasice – şi ne referim aici, în primul rând, la psihana­liză şi la terapia comportamentală. De­cla­rându-le depă­şite, ei preferă acum să utilize­ze va­riante mixte: psihoterapia interperso­nală (IPT), pentru tulburările depresive acute, şi sistemul psi­hoterapeutic de ana­liză cognitiv-comporta­mentală (CBASP), pentru depresiile cronice. În spitalele moderne din Europa, aceste terapii integrative sunt completate cu o serie de alte module: tehnici ima­ginative, terapie prin artă, ergoterapie, programe de relaxare şi ener­gi­zare. Pacienţii sunt introduşi cât mai des într-un ca­dru natural, îndemnaţi să participe la activităţi de gră­dinărit şi să beneficieze de prezenţa liniştitoare a animalelor.

Metoda cel mai des folosită în prezent, cu o efi­cienţă dovedită de nenumărate studii, este terapia cognitiv-comportamentală. Ea se axează pe ana­liza comportamentului bolnavului, pentru a iden­tifica acele modele de atitudine şi reacţie care l-au dus în impas. Terapeutul exersează cu pacientul noi strate­gii, de care el va trebui să se servească ulterior, în condiţiile vieţii sale de fiecare zi.

La tulburările acute, se obţin rezultate foarte bune cu psihoterapia interpersonală (IPT). Aici, de­presia este privită în context psihosocial, punân­du-se accentul pe modul cum decurg corect interac­ţiunile şi relaţiile cu oamenii din jur. Spriji­nit de terapeut, pacientul încearcă să descopere acele con­tacte interpersonale disfuncţionale care au precedat boala.

Sistemul psihoterapeutic de analiză cognitiv-comportamentală (CBASP) este o modalitate mai nouă de tratare a depresiilor cronice, deseori de­clan­şate deja în copilărie şi grevate de un risc major de suicid. Pornind de la o analiză a situaţiei de fapt, se elaborează o schemă de antrenament comporta­men­tal. Pacientul este ajutat să-şi dea seama că proble­mele sale de viaţă au legătură cu modul cum el însuşi interacţionează cu cei cu care vine în contact. Va învăţa deci să fie mai deschis şi empatic în re­laţii, dar totodată să-şi conştientizeze şi să-şi satis­facă mai bine propriile nevoi şi dorinţe.

Dacă un bolnav cu depresie severă nu răspunde la tratamentul medicamentos, se poate lua în consi­derare terapia electroconvulsivă (şocurile electri­ce). Pacientului aflat sub anestezie generală i se declanşează o criză de epilepsie, prin interme­diul electrozilor plasaţi la tâmple. Repudiat de necunos­cători cu groază şi repulsie, procedeul este în reali­tate mai puţin agresiv decât stresul enorm al bolii, care devine, câteodată, insuportabil, astfel încât suferindul refuză să mănânce, să bea – prac­tic, să mai trăiască. Din păcate, efectul terapiei este de scurtă durată.

O modalitate mai neconven­ţională de ame­lio­rare a simp­tomelor este pri­varea de somn. După o noapte nedormită, ma­joritatea depre­sivilor declară că se simt dintr-o dată mai bine. Ob­ţinut rapid, rezultatul nu se va menţine însă decât pe termen scurt. În depre­siile sezoniere, se recomandă ca adju­vant fotote­rapia. Timp de o săptămână, pacientul va fi aşezat zil­nic, pentru 30-40 de minute (de pre­ferinţă dimi­neaţa), în faţa unei lămpi cu lumină de zi. Este im­portant ca el să privească direct în sursa de lumină, căci astfel va determina, pe calea retinei şi a nervu­lui optic, o creştere a secreţiei de melato­nină şi de serotonină în organismul său.

Demersul terapeutic de orice tip poate fi com­pletat şi susţinut de activitatea fizică. S-a demon­strat că sporturile de rezistenţă, cum sunt joggingul, drumeţiile, nordic walking sau înotul au darul de a uşura suferinţa oamenilor chinuiţi de depresii. Spe­cialiştii presupun că mişcarea influenţează proce­sele metabolice de la nivelul creierului, având im­­plicit o acţiune benefică asupra tul­bu­rărilor depre­sive.

TEST

Vă confruntaţi cu o depresie?

Testul de faţă a fost elaborat de specialiştii Institutului de psihiatrie „Max Planck” din Germania, pentru Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Ei au apreciat că următoarele nouă întrebări sunt su­ficiente pentru stabilirea unei suspiciuni de depresie. Tot ce aveţi de făcut este să bifaţi răspunsul pe care îl socotiţi corespunzător cu starea dvs. din ultimele săptămâni.

1. Vă simţiţi aproape constant trist, descurajat sau lipsit de speranţă?
Da Nu

2. Se poate spune că v-aţi pierdut interesul pentru aproape orice, că nimic nu vă mai bucură, nici acele lucruri care, de obicei, vă produceau bucurie?
Da Nu

3. Nu mai aveţi poftă de mâncare sau vi s-a redus considerabil greutatea corporală? Felurile dvs. preferate par să-şi fi pierdut gustul bun de altădată?
Da Nu

4. Aveţi aproape zilnic tulburări de somn (adormiţi greu, vă treziţi în cursul nopţii sau faceţi ochi prea devreme dimineaţa)?
Da Nu

5. Vorbiţi sau vă mişcaţi mai lent ca înainte? Sau, dimpotrivă, suferiţi de o nelinişte interioară, care vă împiedică să staţi într-un loc, aşa încât trebuie să vă plimbaţi mereu încolo şi încoace?
Da Nu

6. Vi s-a diminuat libidoul sau a dispărut complet?
Da Nu

7. Nu mai aveţi încredere în dvs.? Vi se pare că sunteţi lipsit de calităţi sau vă autoreproşaţi o mulţime de lucruri?
Da Nu

8. Aveţi dificultăţi de concentrare şi memorare sau vă vine greu să luaţi decizii, chiar şi în problemele cotidiene curente?
Da Nu

9. Vă gândiţi deseori la moarte sau chiar la posibilitatea de a vă pune capăt vieţii?
Da Nu

Evaluarea testului

Mai mult de patru răspunsuri cu „Da” constituie un indiciu de depresie. Nu uitaţi însă că testul de mai sus nu vă oferă un diagnostic sigur. Pe acesta nu-l poate pune decât un medic sau un terapeut calificat.

Sursa: www.formula-as.ro